Salut,

Eu consider viata o calatorie, un voyage de cautari si exepriente pe care, de putin timp, am invatat sa le caut si sa le accept cu inima deschisa. Am invatat ca viata este frumoasa, oamenii sunt frumosi si ca-mi place cine sunt, dar ca trebuie sa evoluez, ca este intotdeauna loc de mai bine. Am intors  ochii catre mine pentru ca “Cea mai pretioasa calatorie este aceea catre sufletul nostru, catre noi insine…”- Mircea Eliade.

Dar nu am fost mereu asa…nu, nu, nu!

Sunt un om obisnuit, am o famile doi copii minunati ( ca doar fiecare cioara isi lauda puii ). In general am avut o evolutie comuna…am fost copilul model, nu ieseam niciodata din cuvantul parintilor, nu am amintiri din copilarie cu aventuri fantastice gen “Ciresarii”.

Am crescut frumos, am mers la liceul pe care mi l-a ales tata, pe care l-am terminat sef de promotie, apoi am mers la facultate pe acelasi domeniu, pentru ca mi s-a parut logic, doar ca de data asta am ales eu Universitatea.

Probabil ca perioada studentiei a fost cea mai ‘wild’, ca sa zic asa, pentru ca atunci imi luam rucsacul in spate si plecam, nu dadeam socoteala la nimeni…eu eram cea mai importanta persoana pentru mine.

Asa am ajuns la o agora AEGEE (o asociatie studenteasca din care faceam parte) in Poznan, Polonia…a fost o calatorie in care am plecat practic fara nici un ban pentru ca imi fusesera furati toti in gara in Suceava…si uite asa am invatat pe pielea mea ca banii nu se tin niciodata in buzunar si nici toti la un loc!

Am luat autocarul prin Ucraina pe drumul despre care se spunea ca era mereu atacat de “pirati”, dar pe drumul acela rau famat am vazut una din cele mai frumoase imagini din viata mea: o padure de foioase cu atat de multe culori incat parea ireala, parca era pictata…

La intoarcere am luat trenul pana in Cernauti. Mi s-a parut o decizie foarte buna, pentru ca ma gandeam ca, odata ajunsa acolo, sunt practic acasa…cand am schimbat trenul la granita dintre Polonia si Ucraina si am trecut dintr-un tren modern si curat intr-unul desprins practic din filme de graoaza, am realizat ca mai aveam multe de invatat din calatoria asta…am intalnit oameni care faceau contrabanda la granita si am trait teama ca voi fi data jos din tren, desi aveam bilet dar nu mai aveam bani pentru spaga…in noaptea aia am dormit la cuseta, chipurile, care era de fapt doar un sir de saltele insalubre…am ajuns in gara la Cernauti dimineata in zori.

Nu m-am astepta nici o secunda sa nu gasesc nimic scris in alfabet latin si nici sa dau cu greu peste cineva care sa stie romaneste! Era Cernauti, orasul lui Eminescu, leagan de cultura romaneasca, si nu era urma de Romanism nicaieri…nu o sa uit niciodata sentimentul acela de profunda dezamagire…

Aceasata experienta (si alte cateva asemanatoare precum cea de intoarcere de la Budapesta cand am invatat ca limbajul universal al semnelor este universal si te scoate la capat, sau bursa din Perugia care m-a lecuit practic de dorul de duca din tara) mi-a imbogatit viata. Cu fiecare dintre ele probabil ca as fi putut concura  pentru “calatori legendari din social media” , ultima provocare Heineken, pentru ca fiecare m-a schimbat in felul ei.

Am intalnit oameni frumosi, am vazut locuri extraordinare si am trait experiente de neuitat- toate astea cu inconstienta si exaltarea specifice varstei.

Cand am luat examenul de licenta tata mi-a promis o masina, dar eu am cerut banii si am deschis cu ei un magazin (mi s-a parut firesc avand in vedere ca eu am crescut practic in magazin, parintii mei avand unul de la Revolutie)…acum la 10 ani distanta, imi dau seama ca ar fi trebuit sa aleg masina, pentru ca magazinul mi-a dat o zona de confort si m-am oprit din evolutie o perioada…

Dar nu am avut timp sa ma plictisesc caci a intrat in scena sotul meu, care a avut o gramada de idei de afaceri, parte din ele devenind realitate… L-am sustinut mereu pentru ca sunt de parere ca omul trebuie sa incerce in viata de toate, ca e mai bine sa incerci si sa esuezi decat sa te intrebi toata viata „ce-ar fi fost daca”…doar ca fiecare incercare era pentru mine o noua sursa de frustrare, de teama. Deja vedeam viata ca un lung sir de ghinioane, neagra, urata, fara speranta. Nu mai eram demult exaltata si incosntienta 🙂

In timp ce el trecea din incercare in incercare eu cresteam copiii si asta mi-a umplut viata o perioada.

Dar ei au devenit suficient de mari incat sa nu mai fie dependenti de mine. Mi-am zis ca este timpul sa fac ceva pentru mine, ceva care sa ma faca sa simt ca traiesc (imi iubesc copii si cred ca perioda in care le-am dedicat lor timpul meu este importanta pentru dezvoltarea lor, dar uneori am avut impresia ca viata mea era pusa on-hold). Evident ca am inceput sa caut idei de afaceri….dar nu ma simteam atlfel! Eu doream un alt rezultat fara sa schimb nimic…iar singurul loc unde trebuia sa schimb era propria mea persoana.

In aceste moment de cautari am descoperit un curs on-line care promitea ca la sfarsit imi voi fi ridicat un site si voi fi stiut cum sa scriu un articol…am avut retineri cand m-am inscris, mi-era teama ca nici eu, nici ei, nu ve vom ridica la nivelul asteptarilor.

Doar ca am primit cu mult mai mult, acolo am inceput calatoria catre mine insami. Acolo am redescoperit ca eu sunt cea mai importanta persoana pentru mine pentru ca, daca eu sunt bine, la fel vor fi si cei pe care-i iubesc…acolo am gasit curajul de a-mi da demisia de la un loc de munca care-mi aducea doar insatisfactii, sa inchid o firma care nu mai mergea si sa-mi indrept ochii spre ceeea ce vreau cu adevarat!

Am ridicat site-ul si am inceput sa scriu despre plante.  Am acceptat o provocare cu mine insami si consider ca am avut de castigat.

IUBESC MUNCA ASTA!

In tot acest timp in crereirul meu a fost mereu o voce care-mi spunea: viata trebuie sa insemne mai mult, nu sta pe loc, cauta!

Tocmai incepusem sa aud iar vocea cu pricina cand am dat peste anuntul lui chinezu  …si iata-ma aici acceptand inca o provocare, doar ca de data asta o fac cu bucurie si cu incredere, nu cu teama! Consider ca este inca un pas in calatoria mea. Cine stie unde ma va duce?

Inchei cu un proverb chinezesc care mie mi se pare edificator:

“Pentru a sfarsi cea mai anevoiasa calatorie nu este necesar decat sa facem mereu cate un pas, dar trebuie sa nu ne oprim deloc a pasi”.

Vezi tu acum de ce pentru mine viata insasi este o calatorie in care nu stii niciodata care este urmatoarea destinatie?

Cu prietenie,

Elena Badea.

P.S.: ma intreb de ce sunt doar barbati in video-urile din sectiunea dropped , oare sa nu fie nici o femeie capabila sa faca acest voiaj al Heineken?

Comments

comments