Cu ceva timp in urma am ajuns la un final de saptamana la Azuga. Nu mai fusesem acolo din liceu, eram chiar curioasa sa vad in ce fel a evoluat localitatea in cei aproape 30 de ani care s-au scurs de la ultima vizita.
Daca zona dimprejurul partiei mi s-a parut destul de frumoasa, am gasit si un restaurant unde am putut manca o mancare delicioasa, un parculet de tip aventura pentru copii, strazile destul de curate, restul localitatii parea ca dupa razboi. Multe zone in constructie, dar si multe cladiri abandonate. Fosta zona industrila o ruina de-a dreptul…cam ca peste tot.
Vila in care ne-am cazat noi se afla la marginea localitatii, tocmai sub poalele padurii. Pastra specificul zonei avand aspect de cabana si mult lemn in componenta ei, atat la interior cat si la exerior. Si era atata liniste de-ti auzeai gandurile. Trecand de zgomotul propriilor ganduri am realizat ca de undeva se auzea susurul unui parau….era la cativa metri distanta de cabana, dupa ce traversai o zona de bradet, la capatul unei mici poieni.
Nimic nu strica mirosul bland de padure de brad si de verdeata. Chitita sa ajung cat mai repede la parau, nici nu am bagat de seama covorul galben de flori de podbal ce mi se intindea la picioare. Am ajuns la rau si mi-am varat picioarele in apa rece, asteptam demult aceast moment. Picioarele mi-au fost rasfatate de apa rece, iar sufletul de zgomotul vantului ce trecea grabit printre cetine si de ciripitul pasarilor. Un adevarat concert pe care noi, oamenii moderni, am pierdut obiceiul de a-l asculta. Ce pacat!
