Salut,

Cu cateva luni in urma am cuparat o carte despre cum sa-ti educi copilul ca sa devina un adult increzator in propriile forte, echilibrat emotional si pregatit pentru viata. Pana aici nimic extraordinar, probabil ca sunt doar unul din miile de parinti preocupati de acest subiect. Am citit cateva pagini apoi am pus-o deoparte si am uitat de ea…cred ca nici aici nu ma deosebesc prea mult de miile de parinti interesati care cumpara carti si apoi nu mai ajung sa le citeasca 🙂

Ieri a trebuit sa-mi fac bagajul urgent pentru spital si am pus in graba in el prima carte care mi-a venit la mana. Intamplarea a facut ca aceasta sa fie tocmai cea despre copii, asa ca nu am avut incotro si am inceput sa citesc curioasa sa vad daca randurile imi aduc ceva nou…(in spital nu aveam alternativa oricum)

Am incheiat-o acum iar idea cu care am ramas dupa este aceasta: daca vrem copii increzatori in propriile forte, echilibrati emotional si pregatiti pentru viata, atunci noi, ca parinti, trebuie sa fim increzatori in proriile forte echilibrati emotional si pregatiti pentru viata! Noi suntem exemplu viu pentru ei, pe noi ne modeleaza copiii nostril!

Cred ca fiecare dintre noi stie, macar la nivel intuitiv, ca aceasta afirmatie este adevarata. Doar ca am ramas surprinsa sa constat si pe viu valoarea ei.
Noi stam la tara si in spatele casei avem o gradina cu legume. Inca din primavara am incercat sa-mi implic copiii in amenajarea ei, i-am antrenat in insamantarea de diverse plante si la plantarea de rasad. Prima rosie care s-a copt in gradina a fost de pe randul pe care l-a plantat ioana, iti inchipui cat de fericita a fost cand a mancat-o?, (iar primul castravete cules a fost din planta rasadita de Andrei 🙂 )

Baiatul si-a pierdut repede interesul, iar eu nu am vrut sa-l oblig sa faca ceva ce nu-I placea. Mereu am fost de parere ca trebuie sa ajut copilul sa-si dea seama ce-si doreste si ca a-l obliga sa faca ceva nu aduce decat reactie de aversiune fata de actiunea respectiva.

Ioana a mai petrecut o vreme alaturi de mine in gradina, ma ajuta la udat si la plivit, dar odata cu venirea vacantei am pierdut-o si pe ea.

Cum spuneam mai devreme, a trebuit sa plec de acasa pentru cateva zile, in conditiile in care afara este canicula iar eu abia plantasem rasad de varza si de conopida. Stii care a fost prima grija a Ioanei la afarsitul zilei? Sa mearga in gradina si sa ude plantele ca sa nu se usuce J copilul meu a invatat din actiunile mele sa iubeasca si sa ingrijeasca plantele si s-a simtit responsabila pentru ele…nu a contat ca are 9 ani, ea a avut incredere ca poate face asta singura!( iar eu am lasat-o s-o faca cu inima plina de mandrie)

In lumina acestei intamplari am stat si m-am gandit de la cine am invatat eu sa iubesc plantele si cum sa le ingrijesc. Nu mi-am dat seama pana acum ca mare parte din ceea ce simt si ce stiu despre plante am prins din zbor de la bunicii mei, desi ei au avut de cand ma stiu o gradina de zarzavaturi superba…realizez acum ca pentru orice fac in gradina am ca reper ceea ce am vazut la dansii!

Aceste randuri nu sunt despre psihologie, nu sunt despre paretinting si nici nu au pretentia de a schimba mentalitati….sunt pur si simplu expresia mirarii unui om la asimilarea unui adevar evident!

Asa ca, daca tu vrei sa ai un copil care iubeste natura, atunci trebuie mai intai s-o iubesti tu, ca sa-l poti invata cum s-o faca! Daca vrei un copil care iubeste mancarea sanatoasa si sportul, atunci este musai ca tu s-o faci mai intai ca sa-I poti fi exemplu!

Cu prietenie,

Elena Badea.

1. Cartea despre care vorbeam se numeste “copiii invata ceea ce traiesc” si a fost scria de Dorothy law nolte si Rachel harris. O poti gasi aici, daca te-am facut curios/oasa 🙂
2. Cele de mai sus s-au intamplat cu vreo luna in urma, acum peste gradina mea deja a venit toamna 🙁
3. Urmatorul articol va fi despre verbina.

Comments

comments